1 poze in galerie

Crăciunul a început să fie serbat de către creÈ™tini pe 25 decembrie, după cel puÈ›in trei secole de la începerea misiunii de evanghelizare a apostolilor, anume începând cu secolul al IV-lea în Vest È™i începând cu cel de-al V-lea secol în Est. IniÈ›ial, sărbătoarea naÈ™terii lui Hristos era È›inută pe 6 ianuarie, istoricii È™tiind azi că ea se celebra deja în 336 d. Chr., la Roma. [11] (în Est, „Boboteaza”, serbată la data de 6 ianuarie începând cu secolul al IV-lea, celebra pe atunci naÈ™terea, botezul È™i primul miracol al lui Iisus, în timp ce gnosticii (sectă creÈ™tină considerată eretică de către creÈ™tinismul canonic) serbau aceeaÈ™i „Epifanie” în Egipt, încă din secolul al II-lea, tot la data de 6 ianuarie, când, în viziunea lor, „Iisus s-a arătat ca Fiul lui Dumnezeu la botez” [12]). Sextus Julius Africanus, un creÈ™tin din secolul al III-lea, este primul care alege în 221 d. Chr. această dată pentru naÈ™terea lui Iisus, care însă nu va fi celebrată încă multă vreme de către ceilalÈ›i creÈ™tini, care preferau 6 ianuarie. [13]

În primele două secole creÈ™tine, a existat o puternică opoziÈ›ie la celebrarea zilelor de naÈ™tere a martirilor È™i a lui Iisus. NumeroÈ™i PărinÈ›i ai Bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgân de a celebra zile de naÈ™tere, când, de fapt, sfinÈ›ii È™i martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebraÈ›i la data matiriului lor, adică la data „adevăratei lor naÈ™teri” din prespectiva bisericii[14]. MulÈ›i creÈ™tini ai primelor secole erau scandalizaÈ›i È™i de veselia È™i festivismul celebrării, pe care îl vedeau ca fiind o reminiscență a păgânismului, în special al Saturnaliilor romane[15].

Ei aveau dreptate să afirme asta: plasarea sărbătorii naÈ™terii lui Iisus Hristos din momentul în care aceasta a început să fie celebrată de creÈ™tini, exact la finele lui decembrie sau începutul lui ianuarie (adică 25 decembrie sau 6 ianuarie), se datora copierii tradiÈ›iilor păgâne, căci Evanghelia nu dă nici un detaliu despre data naÈ™terii lui Iisus.[13]

Din motive politice, aÈ™a cum sugerează istoricul Edward Gibbon, ierarhia creÈ™tină a considerat copierea sărbătorilor È™i a riturilor păgâne ca fiind soluÈ›ia răspândirii accelerate a cultului lor în mase, mase care pe atunci erau puternic ataÈ™ate vechilor sărbători È™i practici rituale păgâne[16].

Factorul pentru care primii creÈ™tini au ales datele de 25 decembrie sau 6 ianuarie ca moment al naÈ™terii Fiului lui Dumnezeu a fost deci că la aceste date, în lumea romană, germanică È™i orientală se celebrau diverse date de naÈ™tere ale zeilor păgâni[17]. Povestea unui zeu salvator născut din fecioară pe 6 ianuarie sau 25 decembrie, nu era deloc nouă, cele mai multe culte păgâne ale vremii adorând câte un astfel de zeu. Astfel, pe 6 ianuarie, data solstiÈ›iului egiptean, era celebrată revărsarea apelor Nilului È™i în „cultele misterelor” locale naÈ™terea „eonului” din fecioară[18]. Epifaniu, scriitor creÈ™tin, redă în lucrarea sa ritul celebrărilor din 6 ianuarie È™i semnificaÈ›ia acestuia la egipteni È™i la arabii din „Petra” (Eleusa, unde se serba naÈ™terea pruncului-zeu Dusares din fecioară. Alt scriitor creÈ™tin, anume Ipolit, descrie cum la Eleusis, în Grecia, se celebra tot atunci sărbătoarea misterelor, când ierofantul exclama la naÈ™terea pruncului sacru: „Fecioara care era grea a conceput È™i a născut un fiu!”. Tot pe 6 ianuarie grecii sărbătoreau naÈ™terea zeului Dionis, zeul care ca È™i Iisus, transforma apa în vin.

O sărbătoare populară la Roma celebra pe 25 decembrie naÈ™terea Soarelui neînvins (Dies Solis Invicti Nati, Deus Sol Invictus), ca simbol al renaÈ™terii soarelui È™i alungării iernii (ca È™i Saturnaliile). Odată ce creÈ™tinii au abandonat celebrarea naÈ™terii Fiului lui Dumnezeu pe 6 ianuarie optând pentru data de 25 decembrie, scriitorii creÈ™tini fac frecvente legături între renaÈ™terea soarelui È™i naÈ™terea lui Hristos[13].

Triburile nord-europene (germanice) celebrau È™i ele, la aceeaÈ™i dată, „Iule”, pentru a comemora „renaÈ™terea soarelui dătător de lumină È™i căldură”, de maniera în care È™i creÈ™tinii spuneau despre Isus, născut tot atunci, că este „Lumina lumii”[19]. Reprezentările numismatice romane ale lui Sol invictus prezintă adesea un chip cu o coroană de raze, aÈ™a cum în primele reprezentări creÈ™tine Iisus avea È™i el o coroană de spini. Astfel că, în secolul al V-lea chiar, în vremea papei Papa Leon I cel Mare, erau creÈ™tini care afirmau că serbează nu atât naÈ™terea lui Hristos, cât a zeului-soare, fapt care l-a determinat pe acest papă să-i mustre pe rătăciÈ›i, însă nu negând cumva că trebuie cinstit zeul-soare, ci doar că nu trebuie cinstit mai mult decât Hristos (Sermo XXII) [20].

Unul dintre zeii cei mai populari la Roma, în perioada ridicării creÈ™tinismului, anume Mitra, avea È™i el ziua de naÈ™tere serbată pe 25 decembrie. Mitra era un zeu persan al cărui cult È™i rit era È™i foarte asemănător creÈ™tinismului, aÈ™a cum constata scriitorul creÈ™tin Iustin Martirul în Apologia sa prin secolul al II-lea, aÈ™a cum va remarca mai târziu È™i Tertulian la debutul secolului al III-lea. (De praescritione haereticorum)[21]. Pe la mijlocul secolului al III-lea, Sfântul Ciprian cartaginezul, clama extaziat: Oh, ce magică lucrare a ProvidenÈ›ei că ziua în care Soarele s-a născut … Hristos È™i el se naÈ™te! [22].

CreÈ™tinii secolului al III-lea credeau că creaÈ›ia lumii a avut loc la echinocÈ›iul de primăvară, pe atunci plasat pe 25 martie; prin urmare, noua creaÈ›ie prin „întruparea lui Hristos” (concepÈ›ia), trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 martie, moment de la care numărându-se 9 luni (sarcina, gestaÈ›ia) se obÈ›inea data de 25 decembrie[23].

Sărbătorile din jurul solstiÈ›iului de iarnă au, după cum se vede, o origine precreÈ™tină. Ele sunt legate în mod indisolubil de evenimentele astronomice care au loc în acea perioadă.

Evenimentele astronomice, care în vechime permiteau stabilirea datelor pentru monta animalelor, semănături È™i măsurarea rezervelor de hrană pentru iarnă între recolte, ne permit să înÈ›elegem apariÈ›ia diferitelor mitologii È™i tradiÈ›ii culturale. În noaptea solstiÈ›iului de iarnă, un observator aflat în emisfera nordică poate observa cum cele trei stele din centura lui Orion se aliniază cu cea mai strălucitoare stea din est, Sirius, indicând punctul unde va răsări soarele în dimineaÈ›a de după solstiÈ›iul de iarnă. De la data solstiÈ›iului de vară, soarele a descris un arc de cerc descrescător de-a lungul cerului sudic. La data solstiÈ›iului de iarnă, soarele îÈ™i opreÈ™te coborârea pe cer iar durata de lumină zilnică atinge minimul pentru 3 zile, timp în care soarele nu îÈ™i modifică poziÈ›ia pe orizont. După acest moment soarele îÈ™i începe ascensiunea pe cerul nordic iar durata zilelor începe să crească. Bazându-se pe aceste fapte, multe culturi dau acestui interval interpretarea unei renasteri a soarelui È™i a unei întoarceri a luminii. Această întoarcere este sărbătorită din nou la data echinocÈ›iului de primăvară, când durata zilei o egalează pe cea a nopÈ›ii (dată de care se leagă în creÈ™tinism sărbătorirea PaÈ™telui).